Pariu cu dragostea

        Mă întrebam ce voi mai găsi afară după ce el… își va da ultima suflare în acel pat vitreg și dureros. Știam că nimic nu va mai fi la fel, știam că realitatea mea se va schimba la 360 de grade. Simțeam că nu voi mai regăsi vreodată bucuria și voi rămâne așa, veșnic pustiită, aruncată în cel mai adânc abis. Trăisem agățată de el ca o liană, el era arborele meu falnic, eu doar o plantă cățărătoare care își extrăsese viața din el ca un parazit. Probabil că eram paranoică, dar începusem să mă întreb dacă nu cumva eu îl lăsasem fără viață și fără vlagă. Îl iubeam, dar dacă iubirea aceasta îl consumase în totalitate?!
       Era vară, am ieșit afară pentru un moment, pe el îl lăsasem să se odihnească. Adormise după doza mare de morfină pe care i-o administrase asistenta. Chipul lui se relaxase, știam că nu mai este chinuit de dureri. Iar eu… eu mă sufocam în singurătate. Credeam că dacă ies afară, la soare, și voi respira puțin aer curat, mă voi îmbărbăta. Dar de unde?! Natura mă izbi cu putere în moalele capului. Deși știam că totul ar fi trebuit să fie verde, eu vedeam totul în nuanțe de cenușiu. Cenușiu pal, închis, fosforescent, cenușiu violent, negru și prea puțin alb. Soarele era ca o sferă întunecată. Până și cerul să înnegrise pentru el, de mila lui sau poate de a mea. Se anunța o furtună violentă și știam că la primii stropi de ploaie îl voi pierde. Era semnul prin care Dumnezeu îmi dădea de înțeles că îl voi pierde, că îl va lua la El și mă va lăsa singură, pentru totdeauna. Înainte ca cerul să se dezlănțuie, mi-am lăsat propriile lacrimi să curgă. Am plâns câteva momente, apoi m-am întors la el.
yogaesoteric.netM-a simțit, m-a privit, mi-a strâns mâna când primele tunete s-au auzit de afară. I-am sărutat fruntea și buzele, i-am spus că poate să plece liniștit, eu voi fi bine și-l voi urma când va veni vremea. Mințeam. Mi-a clipit de două ori și când primele ropote de ploaie ne-au bătut în geam, a răsuflat ușurat. Ultima lui răsuflare. Atunci chipul i-a înghețat într-o expresie ca de pace. M-am așezat lângă el în pat, mi-am pus capul pe pieptul lui. Aveam impresia că încă îi mai aud inima. Probabil că da… Încă era cald și moale, dar în câteva minute, îi dispăru paloarea din obraji, trupul începu să i se răcească, iar brațele îi deveniseră rigide și grele. Mă părăsise și mă lăsase singură, fără voia lui. Dincolo de ușa dormitorului, mă aștepta haosul abisului… știam că voi rătăci a nimănui, până aveam să mă reîntâlnesc cu el. Mă rugam lui Dumnezeu, ca acolo la El, să îi ofere șansa de a se întoarce și el să accepte. Să se întoarcă în trupul lui. Dar știam că sunt egoistă, întoarcerea ar fi survenit în același trup ros de boli și de dureri… Apoi m-am rugat să îl primească la El, să nu îl lase pradă Iadului.
         În locul lui, pe pat, rămăsese o carcasă goală a lui. Nu mai era el. Era un trup, lipsit de el, lipsit de sufletului lui, lipsit de lumină și de dragoste. O pictură nereușită a ceea ce fusese el cândva, un bărbat plin de viață. Deja îmi era dor de el, în mine strigam cu ardoare numele lui. Dar durerea mă gâtuia, nu puteam nici să zbier, nici să mă revolt. Pierdusem pariul cu dragostea, atunci când fusesem mai sigură că am câștigat… M-aș fi dus de grabă după el…
Acest articol a fost publicat în Proză Scurtă și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s