Prima zi de liceu…

image

     Ca orice om, am avut si eu momentele mele de confuzie, sa le spunem. Eram adolescenta, parerile celorlalti despre mine erau foarte importante… greseam. N-ar fi trebuit sa-mi pese, dar eram copil, inca neiesita in lume si aveam impresia ca in viata, toti trebuie sa ma placa. Dar nu asa oricum, ci sa ma placa pentru cat de senzationala eram eu. Greseam… la vremea aceea nu stiam ca oamenii sunt atat de diferiti… si mai ales, ca oamenii in general simt simpatii si antipatii. Abia mai tarziu am aflat, dar mai bine mai tarziu decat niciodata.
     Nu cred ca voi uita vreodata prima zi de liceu. Aveam niste emotii… incredibil de mari. In curtea scolii, toti tinerii imi pareau ciudati. Cand ne-a strigat pe noi, cei din clasa a 9 a, directorul la carou, cei mari radeau de noi… eu una, ma simteam ca o gaina dusa la taiere. A doua zi cand am intrat in clasa, intarziasem 20 de minute, si i-am vazut pe toti… toti ochii atintiti asupra mea, ma inrosisem toata. In prima zi nu facusem cunostinta cu nimeni. I-am „fotografiat” din privire rapid, le-am citit expresiile si m-am dus grabita in ultima banca. Ca intr-un film romantic, cel mai frumos baiat pe care il zarisem cu o zi inainte, era acolo, in clasa mea. Dar gandul nu-mi statea la el… in mintea mea ma intrebam: „oare ma plac? Oare se vor imprieteni cu mine? Oare ma vor marginaliza?”… tampenii, complexe nefondate. Raie n-aveam, dar schimbarile fusesera dintotdeauna grele pentru mine.
      Desi in acea zi nu m-am ridicat din banca, am facut cunostinta cu toti colegii… nu le-am retinut la toti numele. Pareau de treaba, dar eu tot ma intrebam daca ma plac. Eram retrasa, asa am fost vreo saptamana. M-am mutat cu o fata in banca si incet, incet, m-am integrat. De fapt, ne-am integrat cu totii. Ne-am inchegat ca un tot, ca o clasa frumoasa ce eram. Totul a venit de la sine… ne placeam cu totii, dar de fapt nu ne placeam deloc. Este un sentiment inexplicabil… eram un mix de calitati si defecte. Fiecare dintre noi aveam o virtute si fiecare un cusur. Anii au trecut, am devenit cea mai populara fata din liceu… si cand am parasit bancile liceului, cand am iesit pentru ultima oare din clasa, m-am intrebat: „ei m-au placut, dar oare eu i-am placut pe ei vreun pic?!”
      Evoluasem atat de mult din punct de vedere al personalitatii, incat devenisem aproape narcisista. Nici asa nu e bine, insa siguranta de sine si dezinvoltura, conteaza foarte mult in adolescenta. Si mai ales, nu trebuie sa-ti pese niciodata daca oamenii te plac sau nu… mai repede gandeste-te tu daca ii placi sau nu cu adevarat pe ei… asa totul vine de la sine…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Despre adolescenți, Motivational și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s