Uitarea…

Îmi las pleoapele, încet, să cadă,

În somnul tăcerii fierbinți.

Au culoarea murelor putrede

Și uscăciunea zilelor de august.

Buzele mi se strâng în jurul liniștii,

Prefer să tac…

Să dorm…

Să uit…

Să las…

Mă cheamă uitarea în brațele ei,

Mă îndrept spre ea în pași de dans.

Din departare se aude recviemul,

E muzica inimilor însâgerate.

Mă duc la ea,

Mă cheamă uitarea,

Vreau să-i strâng mâna…

În fond, fără el și fără mine…

Nu mai sunt nimic…

Nimic în jur,

Nimic în viață.

Până și plânsul mi-a secat,

M-am învârtit în jurul lui

Atâția amar de ani,

Încât acum…

Mă simt de parcă mi-am pierdut sensul.

Încotro mă îndrept?

Unde să mă duc?

Ai fost soare, iar eu pământ…

Și-acum nu a rămas decât golul,

Vidul dintre mine și un el.

Un el pe care vreau să-l uit.

Așa că-mi anesteziez inima cu drogul uitării,

Mă îmbăt în amarul propriilor neputințe

Și dacă ar fi să mor…

Îmbrăcați-mi trupul în negru

Și împletiți-mi părul cu fire de mărgăritare.

Așa voi ști că m-ați iubit.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Despre adolescenți și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s