O cafea tare…
Un zâmbet forțat…
Amar în jur,
Amar în suflet.
Aș vrea să zâmbesc
Cu toată inima,
Însă starea nu mă ajută,
Nici vremea nu m-ajută.
Afară… ar vrea să plouă,
Norii sunt nehotărâți,
Ar vrea să plângă,
Dar nu reușesc.
Mă întreb,
Ce durere acerbă i-o încerca
De le-au secat și lacrimile?
Până și norii au supărările lor,
Probabil noi oamenii i-am dezamăgit,
Am uitat să mai fim cu capul în nori,
Am uitat să mai visăm,
Să mai iubim,
Să ne mai punem țeluri greu de atins.
Aprilie nu mai este nici el ce-a fost,
Unde-i verdele lui specific?
Unde-i soarele lui calin?
Unde este gingășia florilor sale?
Au dispărut cu totul?
Sau poate sunt prea oarbă,
Nu mai reușesc să văd nimic…
Nu mai reușesc să mă bucur,
Nu mai reușesc să simt,
Nu mai reușesc să zâmbesc.
O cafea tare și o țigară,
Cafeaua amară,
Țigara înecăcioasă,
Simt că-mi vine rău.
Acum nu mai am nici antidot,
Nu reușesc să mă trezească
Și nu mă mai fac să mă simt bine.
Poate că ar trebui să mă las de fumat
Și să trec de la cafea amară,
La cafea dulce cu lapte.
Dar eu nu sunt atât de sofisticată,
Sunt un om cu vicii,
Un om banal,
Ca oricare altul,
Cu să mă abat de la propria durere?
Cum s-o fac,
Când numai așa simt…?
Adolescenți Senzaționali 