Lacrimile fierbinți și acide,
Mușcau din obrazul ofilit
Al fetei triste,
Ce-și purta viața
Numai pe drumuri greșite.
Își oferea inima oricui,
Iar trupul și-l dădea
Numai pe vorbe dulci, mincinoase.
Tristețea îi întuneca mintea,
Lipsa iubirii îi distrugeau inima,
Și amândouă, împreună,
O făceau să pășească
Din greșeală în greșeală.
Deși familia îi explicase
Că lumea de afară este dură,
Că vor profita de naivitatea
Și foamei ei de dragostea,
Ea tot crezu și încă mai credea
Că dragostea se naște
Din mângâieri moi
Și așternuturi umede.
Nu știa că sentimentele
Nu vin din carne,
Ci din suflet.
Iar ea, cu cât își murdărea mai mult trupul,
Cu atât se afunda și mai tare
În mocirla neiubirii.
Uneori… ar fi dat timpul înapoi…
Să-și fi putut păstra fecioria.
Știa că dacă nu ar fi greșit atunci,
Probabil că nici unul, de după,
Nu ar fi meritat fructul inocent
Al trupului ei.
Dar acum… era prea târziu,
Timpul nu îl putea da înapoi…
Ar fi putut numai să se îndrepte,
Să se întoarcă din drum,
Să-și spele pielea și sufletul,
Să stea liniștită o vreme,
Și să o ia de la capăt.
Mai puternică decât niciodată
Și capabilă de a spune nu,
Și de a nu se mai lăsa pradă,
Altor mâini, altor bărbați.
Greu îi fu, dar reuși…
Reuși să se recupereze,
Să-și redobândească viața
Și liniștea…
Liniștea sufletească…
Adolescenți Senzaționali 