Descoperirea…

           Era întuneric și frig. Atât de frig încât îmi clănțăneau dinții în gură. Cu toate acestea, curiozitatea era mai presus de mine, mai presus de beznă și de ger. În depărtare vedeam licărind ceva… din când în când pe marginea drumului apăreau niște greieri luminoși care mă călăuzeau spre lumina din depărtare. Acea lumină care îmi stârnise atât de mult curiozitatea. Mă și temeam, dar încercam să mă încurajez singură. „Nu există monștrii, nu există niciun pericol. Sunt doar eu și luna de pe cer. Doar eu și liniștea. Doar eu și întunericul. Nu te teme, Alina, nu te teme, vei descoperi ceva frumos”.

           Mergeam încet, cu pași nesiguri, drumul era plin de gropi și de băltoace mâloase din cauza ploii ce căzuse din cer timp de trei zile. N-aș fi vrut să cad, n-aș fi vrut să-mi murdăresc paltonul verde, care-mi era aproape nou. Mă îndreptam încet, dar din ce în ce sclipirea se deslușea mai clar. Din când în când zăream în întuneric trupurile câinilor adormiți, din curțile de pe marginea drumului. Tot satul era adormit, numai eu nu. Ce căutam?! Visarea, curajul, speranța?! Nici eu nu știam. Dar inima îmi spunea că aveam să descopăr ceva minunat.

         Așa și fu. Am ajuns într-un final lumina din urmă. Și nu era vreo stea căzătoare, nu era vreun spiriduș magic, nu era un înger luminos. Era un felinar, puțin cam neobișnuit, și lângă el se afla o cutie, sub forma unui cufăr mai mic. Mă gândeam inițial că fusese pierdut, dar intuiția mă condusese până la el, iar intuiția mea nu dăduse niciodată greș. M-am aplecat, l-am deschis și-am descoperit ce era înăuntru.

         Înăutru m-am descoperit pe mine, mi-am regăsit sufletul, puterea, curajul, speranța și mai ales voința. Le pierdusem în viață, în călătoriile vieții, în lecțiile vieții. Pe care obligat-forțat, a trebuit să le accept, dar care m-au lezat și-au rupt din mine, fărâmă cu fărâmă, câte puțin din fiecare sentiment pozitiv. Eram într-un punct în care mă simțeam depășită de situație, rătăcită în mâinile destinului și pierdută în propriul meu interior. Dar acest drum al descoperirii de sine, m-a ajutat să pun din nou cap la cap fiecare sentiment, fiecare nevoie și fiecare proritate a mea, pentru a putea să-mi redobândesc Eu-ul și sufletul. Am strâns cutia cu multă dragoste la piept, iar felinarul s-a stins. Mi-am dat seama că îmi îndeplinisem misiune. În cufăr eram eu și toată puterea și frumusețea mea interioară. Ce dor îmi fusese de mine.

         M-am dus acasă, am adormit într-un final, dar nu înainte de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru această revelație minunată. A doua zi eram ca nouă, eram din nou eu, gata să-mi înfrunt propria viață, dar mai echilibrată și mai pozitivă ca niciodată. Atunci am înțeles, că oricât ai vrea, nu te poți pierde pe tine însuți și dacă crezi în tine, orice lucru, oricât ar fi el de greu, îl poți realiza. Nu trebuie decât să te aduni, să te scuturi de praf, să-ți întărești forțele și să mergi mai departe, mai puternic și mai încrezător ca niciodată…