Epifanie…

       Epifanie. Cum ar fi arătat lumea înconjurătoare, în care trăiesc, dacă eu nu m-aș fi născut? Cum ar fi arătat familia mea, dacă eu nu aș fi existat?
       Întrebări grele… întrebări foarte grele. Am încercat să-mi imaginez acest fapt, am încercat să-mi închipui, și pe baza a ceea ce știu astăzi despre familia mea, cred că lucrurile nu ar fi fost atât de roz. Știți cum se spune, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Așa este, dar oare cum ar fi arătat lumea mea, fără mine în sânul lor?!
        Probabil că mama nu ar fi avut niciun copil. Probabil că dacă nu mă năștea pe mine, n-ar fi dat naștere altor copii. Știu că decizia de a-mi da viață, a fost un act riscant, dar asumat. Dar un singur fir de nisip de îndoială, ar fi fost de ajuns, ar fi putut s-o facă să nu devină mamă niciodată. Probabil că astăzi ar fi avut un soț iubitor, dar nu ar fi cunoscut iubirea de mama și nici bucuria de a avea un copil. Probabil că ar fi fost singură, probabil că ar fi fost bogată, dar poate că niciodată bogată sufletește.
         Probabil că tatăl meu, astăzi, ar fi trăit; și dacă totuși, tot ar fi murit, probabil că nimeni altcineva nu s-ar mai fi gândit la el zilnic. Am fost singurul lui copil, copil pe care nu a știut să-l aprecieze. Copil care l-a iertat și l-a iubit în absența lui.
        Probabil că bunicii mei i-ar fi avut pe nepoții lor, ceilalți nepoți în afară de mine. Dar oare cine i-ar fi dat bunicului meu o cană de apă pe patul de suferință, cine l-ar fi alinat, pe cine ar mai fi strigat el în miez de noapte?! Nu sunt eu cea mai importantă, dar sunt cea mai mare, cea pe care s-a putut baza în orice moment.
        Probabil că restul familiei mele nu mi-ar fi simțit lipsa, neavându-mă de la bun început. Dar cumva, fac parte din ei și aduc ceva frumos în viața fiecăruia dintre ei.
        Probabil că prietenii mei ar fi avut altă prietenă de nădejde, altă confidentă, altă amică care să-i bine dispună. Probabil că n-ar fi simțit golul.
        Probabil că viața tuturor ar fi fost mai bună sau mai rea. Nu voi ști niciodată. Dar știu sigur că dacă astăzi aș înceta să mai exist, aș lăsa în urma mea o mare de pustietate. Un ocean nesfârșit de durere. Nu mă supraestimez, dar îi cunosc, știu cât mă iubesc… N-am făcut eu multe să le merit iubirea, n-am făcut multe fapte bune la viața mea. Cu toate acestea sunt importantă pentru fiecare om din viața mea și pentru cei care se vor alătura mie, în viitor.
 
MORALA: Nu vă subestimați existența. Niciodată, sub nicio formă să nu credeți că fără voi, viața lor ar fi mai bună. Oricât v-ar certa familia, oricât v-ar dojeni, sunteți parte importantă din viața fiecăruia dintre ei. Și fără voi, lumea nu ar fi cu nimic mai bună. Niciodată să nu vă îndoiți de iubirea familiei sau a celor apropiați.
Acest articol a fost publicat în Ganduri, Proză Scurtă și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Epifanie…

  1. rebecareb zice:

    Emoţionant…mai era puţin şi-mi dădeau lacrimile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s