Ultimele clipe…

            Părea că doarme, dar nu dormea. Părea că meditează cu ochii între deschiși, dar nu medita. Părea că stă pur și simplu, dar nu stătea. Avea gura ușor deschisă, coșul pieptului nu i se mai mișca. Părea un trup gol, o carcasă goală de suflet. O carcasă ce cândva adăpostise un om în toată regula, un suflet viu, puternic, vesel. Dar acum, sufletul plecase și lăsase în urmă un trup golit, pustiu și fără vlagă. Nu mai respira, oglinda pe care i-o pusesem în dreptul gurii nu se aburise. Inima îmi bătea în piept cu frenezie, nu eram speriată, eram peste măsură de îndurerată. Șocul descoperirii lui fără viață fusese mult prea puternic. Stătea în șezut, de parcă aștepta pe cineva. Probabil că își aștepta sufletul să se reîntoarcă, acel suflet ce nu avea să mai revină niciodată. Mâinile i se odihneau împreunate în poala prăpăstios de părăsită.
          I-am atins degetele cu sfială, parcă tot speram să se trezească, dar în zadar, erau reci, cu unghiile învinețite. Trupul său era rigid și greu, de parcă fusese plămădit din pământ galben, ud și dens. M-am chinuit să îl întind pe canapeaua pe care își trăise ultimele clipe. Mi-a fost greu, pentru că el era greu, fără suflet trupul îi atârna de parcă cântărea o tonă. Oare sufletul ușurează trupul ca o vestă de salvare care te ține la suprafață?!
         Ochii puțin deschiși, erau sticloși și reci. Nu mai întrezăream nicio licărire a vieții în ei. Culoarea lor era ștearsă, căpruiul ce cândva fusese ca o cireașă coaptă, acum era opac; iar albul ca de fildeș, se transformase într-un soi de galben al morții. Cu toate acestea, aveam impresia că mă privește. I-am sărutat obrazul, în semn de respect, și mi-am trecut palma peste privirea lui. Din nou mi se părea că doarme, acum întins, cu brațele pe lângă el. Era destins, ușurat, împăcat. Dintr-o dată paharul în care o lumânare pâlpâia, s-a spart, speriindu-mă de moarte. Atunci am înțeles că orice aș fi făcut și oricât m-aș fi rugat lui Dumnezeu, el nu avea să se mai întoarcă. Ceasul stătuse și el la ora 1:45 noaptea. M-am gândit că atunci își luase zborul sufletul, atunci se dizlipise de el. Proabil că nu mă înșelam. Dar nu aveam să aflu niciodată, pentru că nu fusesem lângă el în ultimele clipe, nimeni nu fusese. Plecase în tăcere, în deplină singurătate, fără să strige pe nimeni, fără să cheme pe nimeni și fără să își ia rămas bun. Mă învinuiam și încă mă mai învinuiesc că l-am lăsat singur. Ar fi trebuit să fiu acolo, era de datoria mea să-l fi ținut de mână, să știe că nu este singur și să-i șoptesc: „du-te, nu-ți fie teamă, te-așteaptă lumina, liniștea și odihna. Te-așteaptă Dumnezeu cu brațele deschise, păcatele ți-au fost iertate, nu-ți fie frică…”. Dar nu am fost și n-a avut cine să-l petreacă.
         Dumnezeu să îl odihnească… 
Acest articol a fost publicat în Proză Scurtă și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s