Minciuni…

femeie4Stătea singură în camera ei de la etajul doi. Se lăsase seara, așa că se pregătea să-și facă toaleta pentru somn. Își umpluse cada cu apă parfumată cu uleiuri aromitoare, își presărase sare de baie, ba chiar își pusese și un strop din spumantul ei de baie preferat, cu aromă de pepene galben și scorțișoară. Își răsfățase trupul aproape un ceas, iar părul și-l spălase cu multă delicatețe. Acum se afla în fața oglinzii, pe scaunul comod care o odihnea în fiecare seară în timp ce ea își pieptăna părul lung și blond. Și-l uscase cu multă gingășie, acum își plimba peria prin el, făcândul să stea în valuri de aur lichid. Era frumoasă, cea mai frumoasă ființă din căte lăsase Dumnezeu pe pământ. Avea pielea albă ca spuma laptelui, ochii ca două safire albastre, strălucitori, trupul zvelt ce părea tras prin inel, umerii rotunzi și fini, sânii micuți dar suficient de plini încât să umple căușul palmei oricărui bărbat și picioare lungi, cu genunchi mici și glezne senzuale. Era mirifică, ca o nimfă menită să fie iubită și adorată de orice bărbat care ar fi zărit-o.
Cu toate acestea nu era fericită, avea parte de tot luxul din lume, încă din adolescență fusese curtată și copleșită cu daruri bogate. La douăzeci de ani se căsători cu cel pe care îl iubea din tot sufletul, iar asta îi adusese numai nefericire. Bărbatul era înstărit și peste măsură de frumos, îi oferea totul, mai puțin afecțiunea lui. La început relația lor fu perfectă, însă cu timpul el se plictisi și începu să o trateze ca pe un trofeu. O înșela cu orice femeie îi plăcea, neglijând-o pe ea, așa cum un bărbat bețiv își neglijează îndatoririle. Ea se strădui să-i recâștige dragostea, dar cu cât insista mai mult, cu atât îl îndepărta mai mult. Până într-o zi, când se hotărâ să plece de acasă. Hotărârea nu o ținu mult, nu avea unde să se ducă, nu era obișnuită cu o viață plină de lipsuri, așa că rămase.
Decizia de a rămâne nu-i adusese fericirea, dar trăia în confort și asta începuse să îi fie de ajuns. Dormeau separat, însă o dată pe lună el o vizita noaptea și petreceau împreună clipe nesfârșite de tandrețe. Acele momente îi dădeau putere și o făceau să se mintă că o iubește. Însă dimineața, înainte ca zorii zilei să își facă apariția, el se întorcea în camera lui, lăsând-o mai singură ca niciodată. Își accepta soarta.
Își termină ritualul de aranjare și înainte să se bage în pat își făcu apariția el. Era înveșmântat într-un capot de mătase de culoarea albastrului regal. Îi stătea atât de bine în acel halat de noaptea încât ea simți că o trec fiorii numai văzându-l. Era frumos, impunător și enigmatic. Se apropie de el și se lăsă pradă atingerilor lui mincinoase… se simțea iubită. Iar el îi spuse:
– Mi-a fost dor de tine… de parcă nu o mai văzuse de o veșnicie, de parcă între ei stătea un ocean întreg. De parcă ar fi vrut să o vadă mai des, dar marea și muntele îi țineau despărțiți. Minciuni!
Acest articol a fost publicat în Proză Scurtă și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s