Frigul…

Nimic nu arde mai tare decât frigul,

Nimic nu-ngheață mai tare chipul,

Decât moartea ce s-a cuibărit

Într-un trup ce cândva fusese cald.

Nimic nu doare mai tare decât indiferența,

Orice poate fi trecut în viață,

Mai puțin incertitudinea,

Care te ține captiv între două lumi.

Ai îndrăzni să pășeși în lumea posibilităților,

Dar te temi, căci știi și tu

Că în urma ta, la un pas distanță,

Stă renunțarea, cea de-a doua lume.

E crunt să nu știi ce să faci,

Să îndrăznești sau să renunți.

Să-ți ratezi șansa, să lași să treacă totul,

Sau să îți faci curaj să riști, să înaintezi.

Nu poți decât să-aștepți imboldul

Ce va spulbera indiferența celui ce te ține-n loc.

Căci reacționând acela într-un fel,

Vei știi ce ai de făcut. Să pleci,

Sau să rămâni în luptă,

Să dai totul, să te zbați, crezând că ai o șansă.

Nimic nu arde mai tare decât frigul

Arzător al indiferenței, ce-și face cuib în tine,

Pârjolindu-ți și trupul și sufletul,

Și mintea și rațiunea, prinzându-te adânc

În incertitudinea unei existențe moarte.

Fă ceva, stârnește omul indiferent,

Fă-l să se decidă, pentru că astfel vei putea și tu

Să te eliberezi, să-ți redobândești viață,

Voința, ființa, eul tău fierbinte.

Și astfel, eliberat fiind, vei putea să renunți

Sau să lupți, totul dacă se merită…