Cântă-mi

formatiastar.site88.net

–          Cântă-mi! Îi șoptea el.
–          De ce?! Îl întrebă ea mirată.
–          Pentru că vocea ta este specială. Îi răspunse el plin de emoție.
–          Nu pot… de ce ai nevoie să îți cânt?! Îl întrebă ea.
–          Pentru că nimic nu iubesc mai mult pe această lume, decât să îmi odihnesc inima în palmele tale și capul în poala ta… să mă mângâi cu părul tău și să-ți aud vocea cristalină. Acea voce pe care o iubesc atât de mult.
–          Dar de ce să-ți cânt? Nu pot să îți vorbesc pur și simplu? Îl întrebă ea.
–          Cântul tău îmi alungă orice supărare, cântul tău mă scapă de coșmarurile nopților lungi și reci. Muzica ta îmi alină sufletul, mă face să mă simt împăcat și în siguranță. Tu ești puterea mea, îmi sorb puterea din cântul tău. Fă-mi această plăcere. O rugă el insistent.
          Și-atunci ea începu să cânte, suav și ușurel, așa cum îi plăcea lui. Și-i mângâia părul, îi săruta fruntea și îi zâmbea din când în când. În ochii ei zărea numai blândețe, acea blândețe care pe el îl făcea să suspine, care îl făcea să lăcrimeze, topit într-o iubire tainică. Se iubeau așa cum mai rar vezi în ziua de astăzi, dar erau născuți sub o stea potrivnică. Ea era dintr-o familie înstărită, iar el, un om decent, de condiție modestă care lupta din răsputeri să ajungă cineva. Dar dorința și munca nu-i erau de ajuns, mereu întâlnea piedici care îl făceau să se întrebe dacă va reuși vreodată să fie demn de ea. Demn de ea și acceptat de familia ei. Doar orele petrecute în foișorul acela uitat de lume îi mai alinau rănile neîmpliniri. Ea s-ar fi sacrificat, ar fi plecat oricând de-acasă, ar fi fugit cu el în lumea largă. Dar el nu i-ar fi făcut niciodată asta, n-ar fi despărțit-o de familia ei cu niciun chip. Vroia să-și câștige locul alături de ea cu cinste și mândrie, nu mișelește, nu ca și cum ar fi furat-o din sânul familiei ei.
          Astăzi era mai trist ca niciodată, trebuia să o anunțe că va pleca pentru un timp în alt oraș, alt oraș care i-ar fi oferit posibilitatea de a deveni cineva. Și era necăjit că trebuiau să se despartă, că trebuia să o lase în urmă pentru câteva luni. Luni ce pentru el păreau o veșnicie. Doar cântul ei îi dădea putere acum în al doisprezecelea ceas să o anunțe, să-i mărturisească plecarea.
–          O să plec! Îi spuse el.
–          Cum?? Îl întrebă ea mirată.
–          O să plec pentru câteva luni, o oportunitate care m-ar putea ridica în ochii părinților tăi.
–          Vin cu tine! O să mergem împreună și o să îi convingem împreună. Când vor vedea cât de mult ai evoluat nu vor avea încotro și vor fi nevoiți să ne lase să ne căsătorim.
–          Nu, nu putem face asta. Trebuie să fac totul ca la carte, să urc și-apoi să le cer mâna ta, părinților tăi. Nu le putem pricinui o așa mare durere încât tu să pleci de-acasă.
–          Dar…
–          Te rog iubito, lunile or să treacă, vom vorbi zilnic la telefon!
–          Dar… dar nu pot sta fără tine. Îi spuse ea înlăcrimată.
–          Fizic vom fi despărțiți, dar sufletește suntem împreună indiferent câți kilometrii ne vor desparte. Am chipul tău în inima mea și vocea ta îmi va alina dorul. Te rog.
Și-apoi o sărută pe frunte și plecară împreună spre casa ei. Acolo unde cu o ultimă sărutare la colțul casei, și-au luat la revedere…
Acest articol a fost publicat în Proză Scurtă și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s